Palatul Wesselényi din Jibou

Cel mai promovat obiectiv turistic din Jibou este, fără îndoială, Grădina Botanică ''Vasile Fati''. Asemeni Arboretumului din Simeria, această a luat naştere în perioada regimului comunist, prin refunctionalizarea parcului aferent unei foste reşedinţe nobiliare, într-o epocă în care clădirea nu putea fi pusă în valoare din motive lesne de înţeles. Ca rezultat, ansamblul fostului palat pare astăzi, din punct de vedere al impresiei vizuale, mai degrabă o inserţie derutantă în peisaj decât rezultatul a trei secole de expresie artistică.

Un palat baroc impunător, 6 anexe de secol XVIII-început de secol XIX (curie, grajd, manej, criptă, seră, şură) integrate într-un fost parc dendrologic de început de secol XIX, reamenajat ca grădină botanică în anii '70 şi renovat de-a lungul timpului. Statutul juridic incert al ansamblului, lipsa unor strategii coerente de amenajare şi refunctionalizarile succesive au dus la un peisaj greu de înţeles în absenţa unor explicaţii la faţa locului. Însă, odată ce explicaţiile apar, peisajul devine din ce în ce mai interesant...

Gradina Botanica Jibou - sere

palatul Wesselényi - fatada nordica

palatul Wesselényi - fatada sudica si pista de carturi

Dovezi ale evoluţiei arhitecturale ale ansamblului sunt încă vizibile. O mare parte din anexele palatului se păstrează, împreună cu doar câteva dintre inscripţiile comemorative (din păcate astăzi ilizibile şi scoase din contextul iniţial, dar menționate în cărţile de istoria artei şi arhitecturii transilvănene). Cele 8 monumente istorice ce compun ansamblul sunt clasate în lista monumentelor istorice din 2010 după cum urmează:

Palat 1779-1810 - SJ-II-m-A-05075.01
Parc 1779-1810 - SJ-II-s-A-05075.02
Curie 1702 - SJ-II-m-A-05075.03
Manej 1779 (1771) - SJ-II-m-A-05075.04
Seră 1779-1810 - SJ-II-m-A-05075.05
Grajd 1779 - SJ-II-m-A-05075.06
Sura 1810 SJ-II-m-A-05075.07
** În LMI 2004 aici apărea Cripta 1779 - 1810 SJ-IV-m-A-05075.08. Probabil va apărea pe o viitoare listă a monumentelor istorice dispărute.

Jiboul la Ridicarea topografica franciscana (1806-1869) si azi.

Dintre aceste construcții, prima și cea mai veche este „curia” (reședință nobiliară modestă), despre care Biró József în anii '40 notează că i se spune „bucătăria veche”. Așa cum arată o inscripție cu ornamente baroce de deasupra intrării de vest, clădirea a fost refăcută din temelii în 1702 de către baronul István Wesselényi (prefect al comitatului Solnocul-de-Mijloc, preşedintele Dietei în 1716) şi de contesa Kata Bánffy (fiica lui György Bánffy I, guvernator al Transilvaniei între 1691 - 1696)). Pe fațada de est, deasupra intrării în pivniță, se găsește o a doua inscripție care amintește restaurarea cladirii in 1749 de catre urmatoarea generatie ce a detinut domeniul, István Wesselényi si Polixenia Daniel.

Despre această clădire, Biró József scrie: ''La circa 50 m Nord-Est de castel, în perimetrul şanţurilor amintite, există o clădire fără decoraţii, cu parter şi pivniţă la subsol, de o lungime şi o lăţime de 20,50 m; astăzi cuprinde 13 încăperi; stă părăsită şi i se spune bucătăria veche".

István Wesselényi si Polixenia Daniel
Sursa: Petri Mór: Szilágy vármegye monographiája

Următoarea clădire din ansamblu ca vechime este grajdul, construit tot de cuplul István Wesselényi şi Polixenia Daniel (care au construit și palatul din Comlod). Cei doi se înrudeau și cu Dénes Bánffy al II-lea, care în aceeași perioadă modifica ansamblul de la Bontida, cunoscut ca ''Versailles-ul Transilvaniei'', transformându-l dintr-o construcție de factură renacenstistă - de plan patrulater, cu turnuri circulare la colțuri și curte interioară - într-un ansamblu baroc, prin spargerea planului compact al vechiului castel și obținerea unui palat cu trei aripi dispuse sub forma literei U, și crearea unei curți de onoare delimitate de noile construcșii ale grajdului, manejului, remizei, etc. Grajdul de la Bontida a servit ca model pentru cel construit la Jibou în 1755. Biró József sugerează că ar putea fi vorba chiar de acelaşi arhitect, Peter Grimmer:

''Marele grajd din Jibou se află aliniat cu manejul construit ulterior, pe direcţia Nord-Sud, în imediata vecinătate a marelui castel. Este o clădire lată de 15,35 m, lungă de 32,90 m, cu trei axe spre Est şi şase axe către Vest. Singurul şi imensul spaţiu interior este împărţit în compartimente, făcute să adăpostească 28 de cai şi acoperite cu bolţi semicirculare; secţionarea exterioară este foarte modestă, ferestrele cu arcade semicirculare şi chei de boltă sunt despărţite de benzile verticale ale unor lezene. Clădirea - deşi mai modestă ca dimensiuni - este o copie a grajdului din Bontida, cu aceleaşi tipuri de ferestre şi profile ale cornişelor. Probabil că nu ne îndepărtăm prea tare de realitate dacă presupunem că, întocmai ca şi la Bontida, constructorul a fost arhitectul clujean Grimmer Peter.''

István Wesselényi a apelat chiar la sculptorul guvernatorului, Johannes Nachtigall, pentru inscripţia de pe clădire. Azi parţial tencuită, inscripția este marcată de corpul incomplet al calului sculptat cândva cu măiestrie de Nachtigall.

Inscripţia şi sculptura lui Nachtigall. O imagine de arhivă a sculpturii puteţi vedea aici.

Miklós, fiul lui István Wessélenyi, alătura grajdului în 1771 un manej (spațiu deschis sau acoperit care servește pentru dresajul și antrenamentul cailor), decorat cu o inscripţie cu un al doilea căluţ sculptat, opera celui mai cunoscut sculptor al barocului transilvănean, Anton Schuchbauer. Herghelia familiei Wessélenyi era, în acea perioadă, una dintre cele mai faimoase din Transilvania.

La începutul anilor '40 din clădire mai rămăseseră doar zidurile, acoperişul prăbuşindu-se. La un moment dat a fost reconstruită, dar astăzi nu mai păstrează nimic din caracteristicile iniţiale.

Miklós Wessélenyi (1750-1809) si Ilona Cserei (1754-1830)

Sursa: Wikipedia

Construcţia palatului propriu-zis este începută abia în 1779, de către Miklós Wessélenyi și Ilona Cserei.

Sursa: Nagy Margit -Reneszánsz és barokk Erdélyben

Povestea celor doi a rămas în istorie datorită personalităţii furtunoase a baronului, caracterului demn al Ilonei şi a relaţiei strânse dintre cei doi. Miklós a cunoscut-o pe viitoarea lui soţie la ceva timp după moartea mamei sale (1775). Părinţii fetei s-au opus unei eventuale căsătorii (ei fiind catolici, iar Miklós reformat) şi au trimis-o pe Ilona la o mănăstire sibiană, de unde Miklós a răpit-o în 1777. S-au căsătorit la Viena, iar apoi s-au refugiat în Galiţia, unde se afla regimentul de cavalerie din care făcea parte Miklós. După ce ofiţerilor din armata austriacă li se interzice să-şi ţină familia în taberele militare, Wessélenyi este nevoit să îşi trimită soţia acasă în 1778. La scurt timp, îşi dă demisia din armată, se întoarce pe domeniul său și începe lucrările la palat.

Palatul a fost catalogat ca fiind cel mai mare edificiu baroc din Transilvania și poate fi înţeles ca o contopire între stilul arhitectural al reşedinţelor nobiliare precedente, cu turnuri şi bastioane de colţ, cu noul stil arhitectural baroc ce începea deja să se afirme, rezultatul fiind o clădire inedită. Conceptul clădirii i-a aparţinut, după cum atrag atenţia istoricii de artă, baronului Miklós Wessélenyi. Acesta ''a dorit să-şi regăsească temperamentul, gustul şi aşteptările în înfăţişarea castelului'' pe care l-a gândit pentru el şi familia sa. Părerile cu privire la arhitecţii ce au lucrat la palat sunt încă împărţite. Pentru faţada sudică a pavilionului median Biró József îl menţionează pe Blaumann Eberhard Janos, arhitectul palatului Bánffy din Cluj.

fatada sudica a pavilionului median

În 1781, Miklós intră în conflict cu consilierul aulic Johan Haller, vecinul său cu care ''traia în certe necurmate'',''caruia încerca să-i facă toate relele, precum îi şi făcea oriunde i se dădea ocaziune''. Despre cum s-a desfăşurat conflictul putem citi în cartea lui George Bariţiu, ''Parti alese din istoria Transilvaniei'' (1889-1891). Pe scurt, în octombrie 1781, doi iobagi îngrijitori de cai, nemaiputând îndura bătăile baronului, au fugit de pe domeniul lui Wessélenyi, pe domeniul lui Haller din Gârbou, unde sunt arestaţi. Haller îi trimite înapoi lui Wessélenyi doar pe unul dintre iobagi, pe celelalt hotărând să îl judece. Cel de-al doilea iobag fuge iar Haller se vede în imposibilitatea de a-l înapoia lui Wessélenyi. Baronul interpretează gestul ca pe o insultă şi hotărăşte să atace domeniul din Garbou.

Pe 16 octombrie 1781, împreună cu o armată de 540 de oameni, înarmaţi ''unii cu puşti, cei mai mulţi cu coase, furci de fer, maciuci'' şi 12 haiduci, Miklós Wessélenyi apare la Garbou, luându-l prin surprindere pe Haller, care nu se aştepta la un astfel de gest. După ce baronul le ordonă iobagilor să dărâme poarta castelului, are loc un schimb de replici între nobili, urmat de injurii şi invitaţii la duel, atât la adresa cancelarului Haller cât şi a invitaţilor lui. Wessélenyi îl ia ostatic pe unul dintre oaspeţii lui Haller şi pleacă cu tot cu armată, lăsând poarta neatinsă.

Ca urmare a acestui conflict, Haller îl trimite pe Wessélenyi la judecată pentru 6 capete de acuzare: ''blasfemie, jurământ strâmb, ameninţare cu punere de foc, provocare la duel, infestarea şi arestarea de funcţionari regeşti, turburarea securităţii publice''. Procesul se soluţionează abia după 3 ani, când însăşi împăratul Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, îl condamnă pe Wessélenyi la mai mulţi ani în închisoarea Kufstein. Însă baronul nu s-a supus sentinţei şi nu s-a lăsat arestat de bună voie. A evitat încarcerarea de câteva ori, apărându-se pe domeniul de la Jibou iar, când împăratul a dat ordin să fie capurat de o trupă militară, viu sau mort, a fugit pe moşia unchiului său, consilerul István Daniel, unde a fost capturat, la 5 luni după sentinţa împăratului, pe 12 februarie 1785.

Este eliberat în decembrie 1789 şi se întoarce pe domeniul de la Jibou. Toate evenimentele enumerate anterior, de la moartea mamei lui Miklós şi până la eliberarea sa, au servit ca sursă de inspiraţie scriitorului Nyirő József pentru romanul ''Bourul din Jibou'', nume dat de porecla sub care baronul Wessélenyi a rămas cunoscut şi azi. Rezumatul în limba romană poate fi citit aici.

După eliberarea baronului, lucrările la palat au reînceput, iar soţia acestuia va nota în jurnalul său multe din cheltuielile făcute. Jurnalul a fost studiat de Nagy Margit, iar concluziile le putem găsi în Reneszánsz és barokk Erdélyben. Din păcate, cartea nu a fost încă tradusă în limba romană. Totuşi, consultând sursele online ce fac referire la carte, putem schiţa câteva idei:

- între 1789 şi 1791 lucrările la palat stagnează
- în 1796 clădirea principală şi cele 2 pavilioane fuseseră terminate şi acoperite cu ţiglă. Arhitectul ceh Franz Wrabetz contribuie la decoraţiunile interioare. Tot în acest an se naşte şi ultimul copil al cuplului, singurul dintre cei 10 care va atinge maturitatea, Miklós.
- între 1797 şi 1800, arhitectul Joseph Bitthauser continuă munca lui Wrabetz şi este plătit cu 240 de florini
- în 1800 este plătită fântână arteziană destinată centrului grădinii din partea nordică a castelului, se cumpără vopsele, sobe de teracotă din Oradea, se comandă diferite piese de mobilier şi se plăteşte tapiterul responsabil de tapetarea camerelor, împrumutat de la însăşi guvernatorul Dénes Bánffy II. Miklós sr. angajează un grădinar vienez care încearcă sa fugă; se sapă micul iaz cu nuferi, se construieşte pavilionul chinezesc.
- în 1801 se construieşte sera pentru ''gradina de iarna'' şi în ea sunt plantaţi lămâi aduşi de pe domeniul de la Carei al familiei Károly.
- în 1802 se montează fântâna arteziană şi se continuă amenajarea interioarelor. Înainte de Crăciun sunt expediate de la Viena numeroase piese de mobilier (scaune, mese de mahon, canapele, fotolii, lăzi şi oglinzi)
- se angajează familia de meşteri Csuros: Józef - pictor, Mihály - decorator şi Antal - sculptor. Cel din urmă realizează statuile lui Hercule şi Marte ce decorau pavilionul median, copii ale sculpturilor omonime de la Bontida.
- în 1805 pictorul sibian Franz Neuhauser pictează scene de vânătoare în interiorul castelului.
- în 1807 se termină toate lucrările majore
- în 1808 se cioplesc stâlpii de pe parapetul terasei de nord

fântâna arteziană

În 1809, Miklós Wessélenyi face demersuri pentru a obţine postul de comandant al garnizoanei locale şi cumpără o casă la Cluj. Demersurile sale nu au succes, iar cariera politică a baronului ia sfârşit. La scurt timp după aceasta moare, pe 25 octombrie 1809.

În 1810 lucrările de construcţie şi amenajare ale ansamblului erau terminate. În tot acest timp, palatul fusese locul de popas a numeroşi artişti, atât pictori şi sculptori, cât şi actori. Baronul Wessélenyi este considerat printre principalii mecena ai primei trupe de teatru din Transilvania, cei care vor fonda Teatrul Maghiar din Cluj şi primul teatru permanent din Budapesta. De altfel, într-una dintre nişele de pe faţada teatrului din Cluj s-a aflat, între 1905 şi 1919, statuia lui Miklós Wessélenyi. Astăzi, statuia se găseşte în curtea din spatele Teatrului Maghiar de Stat. Despre activitatea de mecenat a lui Wessélenyi, trupa de teatru şi clădirea teatrului din Cluj puteţi citi mai multe aici.

Miklos Wesselenyi (1796-1850) - portret realizat de pictorul Miklos Barabas in 1836

Miklós Wessélenyi este urmat de fiul său. Aidoma tatălui său, atât ca nume cât şi ca personalitate, acesta păstrează atmosfera culturală de la palat, invitând aici numeroşi oameni politici şi scriitori contemporani, adepţi ai ideilor revoluţionare de la 1848. Important om politic şi paşoptist maghiar, a rămas în istorie că ''luntraşul de pe Dunare'' după ce a salvat numeroşi oameni în timpul inundaţiilor din 1838 din Budapesta. Este deseori amintit pentru faptul că a luptat pentru drepturile iobagilor şi chiar i-a eliberat şi împroprietărit.

Următoarele intervenţii asupra ansamblului se fac după naţionalizare când palatul şi anexele sunt refunctionalizate pentru a servi cerinţelor culturale ale noii societăţi: şcoală generală, liceu, internat, casa pionierilor, muzeul oraşului şi Staţiunea experimentală a tinerilor naturalişti. Aceasta din urmă şi parcul dendrologic au creat premisele înfiinţării grădinii botanice, a cărei amenajare a început în 1968, sub coordonarea profesorului Vasile Fati. În partea de vest a palatului a fost amenajată o grădină romană în care au fost amplasate vestigii arheologice aduse de la Porolissum (care azi se găsesc la Muzeul de istorie din Zalău). Leii sculptaţi au fost aduşi de la palatul lui Miklos Josika din Surduc la sfârşitul anilor '70.

Tot in aceasta perioada se renoveaza şi manejul care este transformat în sală de mese iar în curtea palatului se amenajează o pistă de carturi. În anii '70 jurnalistul György Beke vizitează Jiboul şi, povestind cu localnicii, află cum a apărut această idee:

''- Stimate Kürti Sándor, de unde v-a venit ideea de a construi tocmai un cartodrom?
- Staţi să vedeţi, e un lucru care aduce un dublu folos. Oferă copiilor o ocupaţie şi protejează curtea interioară a castelului.
- Pistă de carturi?
- Da, chiar ea. Băieţii din internatul de aici, cum aveau o clipă liberă, începeau să bată mingea aici. Degeaba i-am atenţionat, băieţi, aveţi grijă, că distrugeţi pereţii, deşi n-au cine ştie ce valoare, sunt averea poporului. Şi acasă la noi, în Hodod, se află o asemenea clădire barocă, tot un castel al familiei Wesselényi, şi am învăţat să preţuiesc valoarea pe care o reprezintă. Copiii m-au ascultat, dar, cum le-am întors spatele, începeau iarăşi să bată mingea. No, ia staţi voi, că vă dau au vouă un joc care nici nu sfarmă zidurile castelului, ba încă o să va placă...''

Întreg articolul este o evocare cel puţin interesantă a felului în care monumentul şi personalităţile istorice care l-au locuit erau privite în România anilor '70. Poate fi citit aici.

După 1990, diversele funcţiuni au dispărut, iar în prezent în palat mai funcţionează doar Clubul copiilor din Jibou. Cripta familiei, construită de István Wesselényi la începutul secolului al XVIII-lea, este azi un morman de pietre invadat de vegetaţie. Biró József o descria ca fiind ''o clădire simplă, cu fronton triunghiular. Zidul exterior este decorat cu un întreg şir de plăci cu inscripţii decorative, frumos lucrate în stilul înflorat al Renaşterii sau cel al barocului, dintre care se remarcă epitaful baroc al lui István Wesselényi sr. şi al soţiei sale.'' Placă funerară de care vorbeşte Biró József se află azi în antreul bisericii reformate din Jibou, însă ornamentele abia mai sunt vizibile. Celelalte lespezi au dispărut de-a lungul timpului, fiind folosite de către localnici în diferite scopuri personale. O imagine a criptei găsim în cartea lui Petri Mór - Petri Mór: Szilágy vármegye monographiája

Interiorul palatului nu a suferit intervenţii majore recente. Decoraţiunile, ancadramentele şi tâmplăria nu au fost îndepărtate sau modificate. Interiorul în schimb a fost afectat, palatul fiind azi în mare parte gol. Mobilă, sobele, tablourile şi obiectele decorative ce împodobeau până la jumătatea secolului XX încăperile palatului s-au pierdut. Picturile lui Neuhauser au dispărut, iar pereţii camerelor sunt astăzi de o austeritate cazonă. Ne putem face totuşi o impresie dacă privim imaginile de arhivă.

Salonul Rosu

Salonul Albastru

Recent, palatul şi o parte din anexe au fost retrocedate moştenitorilor legali, după un lung proces. Grădina botanică nu va fi afectată de această decizie. Cripta familiei Wesselényi, grajdul şi manejul rămân în posesia Centrului de Cercetări Biologice Jibou care îşi propune să le restaureze şi să le redea circuitului turistic. Palatul a fost evaluat la 1,5 milioane de euro şi are, momentan, un viitor nesigur. Însă acesta nu va fi neapărat unul sumbru, deoarece valoarea istorică, arhitecturală, culturală şi artistică a ansamblului pare foarte bine cunoscută în oraş, în principal datorită activităţii echipei Bibliotecii Orăşenesti Jibou, responsabili de altfel de majoritatea articolelor la care am făcut referire de-a lungul textului.

mai multe imagini puteti vedea aici: http://www.monumenteuitate.ro/r/213/

Localizare

Adresa: oraș Jibou, str. Parcului, nr. 14, judetul Sălaj

Größere Kartenansicht

articol de Irina Leca