CASTELUL



Castelul este un program de arhitectură ce apare în Europa Occidentală în Evul Mediu, fiind reședința fortificată a unui nobil și răspunzând atât nevoii de locuire, cât și de apărare. În spațiul transilvănean, construcția de reședințe nobiliarea cunoaște un moment de avânt deosebit în secolele XVI-XVII. Tot în această perioadă, în Transilvania își fac apariția meșteri și arhitecți italieni, care aduc cu ei știința constructivă și gustul decorativ al Renașterii italiene, făcând ca toate castelele din Transilvania să fie realizate în stil renascentist, având un plan compact și simetric, ce constă într-un pătrat cu turnuri la colțuri, cu sau fără curte interioară.
Castelul era înconjurat de obicei de un șanț de apă, iar accestul înăuntru se făcea pe un pod mobil. Turnurile ieșite în afară asigurau supravegherea zidurilor, iar la partea superioară erau dotate cu drum de straja și guri de tragere. De multe ori, deasupra intrării exista un turn suplimentar, numit turn de poartă. Construcția se închidea spre exterior, deschizându-se spre curtea interioară, în jurul căreia se organiza toată viața castelului. Castelele fără curte interioară sunt construite relativ târziu, reduse ca dimensiuni, iar elementele de fortificare, precum turnurile, își pierd funcția de apărare, fiind utilizate pentru valoare lor estetică și simbolică. Turnurile nu mai au rolul de a supraveghea zidurile castelului ci adăpostesc camere de locuit, iar golurile practicate în ziduri (ușile și ferestrele) sunt ample, incompatibile cu funcțiunea de apărare. Apărarea revine, în cazul acestor construcții, unor centuri de fortificare suplimentare.

La nivelul locuirii, castelele renascentiste reprezintă un salt calitativ față de castelele medievale și încearcă să ofere nobilului și familiei sale tot comfortul specific epocii: încăperile sunt mai joase, mai ușor de încălzit și mai călduroase decât în Evul Mediu. În fiecare cameră există un șemineu, ferestrele sunt astupate cu geamuri sau, în cazul reședințelor mai modeste, cu hârtie îmbibată în seu. Încăperile de la subsol și parter sunt acoperite cu bolți, cele de la etaj cu tavane de lemn sculptat. Pereții sunt decorați cu fresce sau cu tesături. Mobila este din lemn sculptat, pictat, aurit.

La exterior, castelele sunt împodobite cu ancadramente din piatră sculptată, care poartă amprenta tradiției renascentiste. Motivele renascentiste preluate din Antichitatea greco-romană sunt însă interpretate în manieră locală de meșteri pietrari din orașele transilvănene (Cluj, Alba).



Un exemplu este castelul Bethlen-Haller, care a fost construit între sfârşitul sec. al XVI-lea şi prima jumătate a sec. al XVII-lea. Anul exact al construcţiei, la fel ca şi beneficiarul, este incert. Construcţia se încheie jurul anului 1624, când domeniul îi aparţinea lui István Bethlen, fratele guvernatorului Transilvaniei Gabor Bethlen. Castelul are un plan tipic, compact, rectangular, fără curte interioară, cu 5 turnuri acoperite, fără scop defensiv, dintre care 4 circulare, amplasate la colţuri. Al cincilea turn este amplasat pe o faţadă laterală, are formă octogonală şi adăposteşte o scară secundară.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Miklos Bethlen adaugă ansamblului elemente baroce. Domeniul este vândut în a două jumătate a sec. al XIX lea familiei Haller, în posesia căreia rămâne până în momentul naţionalizării. În perioada comunistă, castelul a avut diverse funcţiuni până când a fost transformat în secţie de şampanizare aferentă IAS Jidvei. După 1989, castelul este retrocedat şi vandut familiei Necsulescu, proprietarii Jidvei. Funcţionează în continuare o perioadă ca secţie de şampanizare după care, în 2003, se încep lucrările de restaurare şi reamenajare a ansamblului. Puteţi citi mai multe despre castel aici.

Cu timpul, funcţiunea de castel devine desuetă, circumstanţele politice şi militare făcând inutilă fortificaţia şi ducând la înlocuirea castelului cu palatul, edificiu mai uşor, mai elegant şi mai luxos, liber de constrângerile sistemelor defensive. Cu toate acestea, în Transilvania arhitectura noilor palate da dovadă de o inerţie justificabilă, noile construcţii preluând de multe ori formele vechilor castele, dar reducând elementele de apărare la simple elemente decorative.
Un astfel de exemplu este palatul Radak-Pekri din Ozd. Acesta a fost construit de Radák István, la sfărșitul secolului XVII și modificat de către Lőrincz Pekry, la începutul secolului XVIII. Lőrincz Pekry a fost unul din generalii revoltelei împotriva ocupației habsburgice din 1703-1711, iar soția sa, Kata Szidónia Petrőczy, care și-a petrecut mare parte din viață singură la castel, este una din cele mai cunoscute poete ale Barocului maghiar.

Palatul din Ozd are un plan renascentist, pătrat, cu turnuri circulare, fără curte interioară, fără rol defensiv. Două corpuri se găsesc alipite pe două dintre fațade, probabil intervenții baroce ulterioare. Decorațiunile constau în principal în ancadramente din piatră sculptată. La interior s-au descoperit, sub straturi de tencuială recentă, picturi murale renascentiste.
Ansamblul a trecut prin posesia mai multor familii până la exproprierea sa, în 1945, când a fost transformat în CAP, apoi în școală, cămin cultural, locuință pentru cadre didactice. Mobila s-a pierdut, decorațiunile interioare s-au degradat, palatul a ajuns în stare de ruină, până când, în 1997, a fost concesionat de fundația Bonus Pastor a început lucrările de restaurare. Mai multe puteti citi aici.

PALATUL
Palatul este o reședință nobiliară nefortificată, care inlocuiește vechiul program de castel în momentul în care situația politică și militară din Europa este suficient de stabilă încât să nu mai fie nevoie ca fiecare nobil să vegheze la propria siguranță printr-un sistem de fortificații. Liber de constrângerile funcțiunii de apărare, palatul poate să se dezvolte în voie, punând accent pe dimensiunea estetica și reprezentativă a programului.
În spațiul transilvănean, palate încep să se construiască abia începând cu secolul XVIII, când anexarea Transilvaniei de către Imperiul habsburgic atrage după sine interdicția nobililor locali de a-și mai construi fortificații, potențiale focare de revoltă. Palatele realizate în acestă perioadă sunt de cele mai multe ori ridicate pe locul unor vechi castele renascentiste, sau sunt modificări ale acestora după canoanele Barocului (de exemplu, palatul Bánffy, de la Bonțida, județul Cluj).

Palatele baroce constau din mai multe aripi, dispuse sub forma literei U, creând o curte de onoare. Acoperișurile sunt înalte, cu pantă frântă, în fațade apar decroșuri curbe, ancadramentele ușilor și ferestrelor sunt bogat împodobite cu exuberante motive vegetale, scoici, rocaille-uri. Preocuparea pentru apărare este înlocuită cu aceea pentru lux, astfel că palatelor li se alătură grajduri și manejuri acoperite cu bolți și ornamentate cu inscripții, iar în secolul următor, garaje și sere.

Un element nelipsit al ansamblului este grădina sau parcul, destinate plimbărilor pe jos sau călare, amenajate atent și întreținute, impodobite cu plante și arbori rari, heleștee, statui realizate de sculptori celebri. În secolul XIX aceste ansamblurile sunt modificate din nou pentru a face față exigențelor lumii „moderne” – clădirile sunt modificate în stil neoclasic, romantic, eclectic, sunt introduse sisteme de alimentare cu apă și electricitate, sunt adăugate atât la interior, cât și la exterior, decorațiuni din fier forjat, trăsurile sunt înlocuite cu automobile, etc. Palatele sunt de o varietate mai mare decât castelele, și se întind pe o perioadă mai lungă de timp, fiind adevărate almanahuri artistice și istorice.
Palatul Teleki-Mocioni din satul Căpâlnaș, jud. Arad a fost construit în 1867 de celebrul arhitect vienez Otto Wagner. Deși este cunoscut pentru construcțiile sale în stil Seccesion, în momentul construcției palatului de la Căpâlnaș, Otto Wagner avea numai 26 de ani și se afla la cea de-a doua lucrare a sa, astfel încât palatul este realizat în stil eclectic și inspirat din Micul Trianon de le Versailles. În inima palatului, la interior, se găsește o bibliotecă cu luminator, iar deasupra ei, un hol cu o cursivă acoperită, de asemenea, cu un luminator.
Domeniul de la Căpâlnaș a aparținut familiei Mocioni, fiind unul din centrele de referință ale vieții culturale românești din Imperiului Habsburgic, devenit ulterior Austro-Ungar, iar membrii familiei Mocioni, la origine aromâni, au fost printre figurile proeminete ale luptei pentru drepturile românilor din Transilvania și Banat.
La începutul secolului XX, ultima descendentă a familiei Mocioni, Ecaterina, să căsătorește cu Eugen Teleki. În 1946 palatul este naționalizat și transformat în cel mai mare spital de psihiatrie din județul Arad, funcțiune pe care o are și astăzi.

CURIA
Curia este o reşedinţă nobiliară modestă, care apare în sec. XV şi evoluează treptat până în sec. XlX, în spaţiul fostelelor scaune secuieşti din sud-estul Transilvaniei (astăzi judeţele Covasna, Hargita, Mureş şi o parte din Braşov).


Secuii, ca una dintre cele trei stări privilegiate, formau pătura micii nobilimi puse să apere graniţele imperiale de invaziile turceşti, luptând în avangarda armatei regale. Ocupând un teritoriu aflat constant sub presiune, secuii îşi dezvoltă de-a lungul timpului un sistem propriu de organizare şi îşi menţin un statut autonom. Pentru un nobil secui era firesc să lucreze pământul, stilul lor de viaţa fiind unul cu un pronunţat caracter rural, nobilitatea acestora derivând la începuturi din însăşi condiţia om liber. Acest aspect s-a transferat şi în modul de a-şi construi locuinţele.

În secolele XV, XVI, XVII, secuii erau scutiţi de taxe şi impozite, în schimb luptau pe cheltuială proprie şi erau datori să furnizeze armate capabile să răspundă prompt atacurilor. Începând cu sec. al XVIII însă, situaţia de schimbă. Imperiului Habsburgic desfiinţează definitiv autonomia militară a secuilor şi instaurează plata de impozite, fapt care va avea repercusiuni şi în evoluţia reşedinţelor nobiliare, puternic condiţionate de restricţiile economice și de instabilitatea situaţiei politice. Astfel, formele de locuire ale nobililor secui evoluează de cele mai multe ori pe locul unor construcţii preexistente, pe care le modifică, le extind şi le adaptează vremurilor sau statului pe care îl capătă.


Curiile (asemănătoare conacelor din Ţara Românească şi Moldova) sunt reşedinşe nobiliare de dimensiuni reduse, specifice modului de trai al nobilimii secuieşti. Înconjurate de un vast domeniu verde, care de cele mai multe ori acoperă hectare întregi, curiile formează o tipologie reprezentativă prin forma în plan şi caracteristicile arhitecturale.
Curia are in general un plan dreptunghiular cu o cameră centrală, din care se face distribuţia în încăperire laterale. În axul faţadei principale se află porticul, cel care va prelua în timp funcţia de reprezentare, primind decoraţia cea mai importantă - frontonul pe care se găsea blazonul familiilor. Acoperișul este de cele mai multe ori baroc, înalt și cu pantă frântă.

Variaţiunile în arhitectura curiilor survin în funcţie de statulul nobiliilor al proprietarului și de condiţiile economice şi sociale, dar, în ansamblu, ele sunt rezultatul unei culturi închise, conservatoare, dornice să-și păstreze esenţa şi specificul. Însă tocmai această tipologie, conservată de-a lungul secolelor în întreg teritoriul secuiesc, le înzestrează cu un farmec aparte.
Ornamentaţia curiei este mai curând decorativ-sculpturală, cu tencuieli profilate la ancadramente, câteva detalii arhitecturale cu rol decorativ, sculpturi pur ornamentale din piatră.

Curia Mikes din satul Zagon, jud. Covasna, a fost construită la începutul secolului al XVII-lea de familia Mikes, una din cele mai puternice familii de secui din Transilvania. În 1715, domeniul, împreună cu palatul, intră în posesia familiei Szentkereszty, după ce Kelemen Mikes, ultimul descendent al familiei care a locuit în Zagon, se alătură revoluției anti-habsburgice a lui Francisc Rákoczi II și pleacă în exil alături de acesta.
Clădirea, inițial decorată în stil renascentist, este modificată baroc în secolul al XVIII-lea, prin adăugarea unui pridvor evazat în fața intrării, susținut de coloane sculptate, a unui acoperiș de tip baroc, înalt, cu învelitoare din șindrilă, a unor ancadramente de piatră sculptată, cu forme baroce.

În 1946, curia este cumpărată la licitație de comuna Zagon, este lăsată în paragină până în anii ’60, apoi este transformată în cabinet medical. Astăzi clădirea are funcțiunea de instituție culturală, găzduind informaţii despre Zagon, familia Mikes şi muzeul memorial al artistei Kiss Manyi, născută în Zagon.


0 Comentarii